Labirintul iubirii

Labirintul iubirii

Delia Oprea,de formaÅ£ie matematician, scrie de 20 de ani, de la 20 de ani. Nu a publicat niciodata deÅŸi a scris poezie, roman, nuvelă scurta ÅŸi lungă. A încântat-o ideea de a debuta pe Internet, prelungirea firească a unei realităţi în care a trăit mereu ÅŸi a scris.

Cărările iubirii sunt înc-un labirint,
În care mă înconjur în fiecare clipă
Pornesc grăbit spre tine
dar mă opresc arzând căci mintea mea
întinsă găseÅŸte numai visul.
Visez să te iubesc ca altădat'
Să-Å£i mângâi ochii, râsul
Să te privesc în voie.
Visez la începutul cel fără de neant
În care-aceasta lume îmi apărea prin tine.
Înalta noastră clipă
Doi demiurgi alături am inventat iubirea
Iar stelele ce-n ceruri lumina ÅŸi-au aprins
Sclipind asemeni nouă ÅŸi-au început menirea.
Visez la tine
La dragoste
La tot ce eu crezusem că va fi viaţa noastră.
Îmi împletesc iubirea în sute de cununi
Mi-o regăsesc în suflet
Te caut pe-tine-alături dar îmi visez doar visul.

Te împlânÅ£i ca un pumnal în inima mea.
În loc de sânge izbucneÅŸte dragoste
ÎmproÅŸc pădurea ÅŸi cerul ÅŸi munÅ£ii cu ea.
Dar pe tine dragostea mea nu te-atinge
PluteÅŸti mai departe în jurul vremilor mele
Fără să cobori vreodată în ele
Tăind spaţiul din preajmă
Mă-nconjori ca o aripă
Ce flutură clipă de clipă
Vestind necontenit plecarea ta.

Ai plecat dar nu ai fost niciodat'
Ai venit dar nu te-am zărit
Virtual prezent, real absent
Iubirea ta uneori o simt
Când uiÅ£i să-Å£i închizi sufletul
Rar
Si atunci îmi spui că e vis
Convins
Nu te juca cu lumile mele.
S-ar putea ca odată
Într-un act de magie
Pur
Să le amestec:
Liber în virtual
Să te încătuÅŸez în real.

Am sufletul prea vechi pentru iubirea asta
Nu pot iubi vremelnic ÅŸi doar un singur om,
Eu azi doresc întregul
Iubirea-mi să aprinda pentru eternitate un Univers de sori.
Nu ÅŸtiu ce-i plânsul, râsul, uitat-am veselia
Si tot ce spaÅ£iu-aievea încătuÅŸează-n timp.
Îmi trebuie doar esenÅ£a
Lumina care-nvie,
Åži îmi renasc dorinÅ£a
Ca să dispar în tot.

Încordat ca un arc sufletul Å£âÅŸneÅŸte
înaintea minÅ£ii.
Iubirea mă doare
când o tai în carnea trupului.
Trupul dispare
sorbit în vârtejul iubirii.
Nimic nu mai e la locul lui
suflet, iubire, trup.
Îmi caut sufletul ÅŸi găsesc iubirea
Îmi simt iubirea ÅŸi dau de trup
Iar trupul îmi trece prin suflet.
Crâmpeie din mine
Din care încerc să mă construiesc,
Dar nu mai ies eu!

Fă-mi aripi!
Dă-mi-le calde, împenate
Pure, pline de ceaţă.
Străvezii dar puternice
Ca aripile de înger.
AÅŸ dormi în aer
Doar în nopÅ£ile cu lună plină,
Să fiu sigur că dorm pe lumină
Åži nu mă voi trezi în infern.
Voi zbura tot timpul
Ca să le-ncerc,
Să le învaÅ£,
Apoi nu voi mai şti că zbor
Dar voi pluti uÅŸor
Uitând de aripi
Voi găsi lumina ÅŸi mă voi risipi în ea.

Credeam că iubirea e un joc
Că este o întâmplare
Credeam că ea apare
De câte ori doresc eu.
Insolenţă supremă:
credeam că moare
dacă poruncesc eu.
AÅŸa am plecat.
Apoi prin durere am înÅ£eles
că
iubirea e destin
că
iubirea e festin
că
iubirea e zălog, năvod
iureÅŸ, vârtej, cântec.
Independentă de cei ce-o trăiesc
hrănindu-se din cei ce iubesc
timp fără spaţiu,
orbită solară
dimensiuni fără şir.
Iubirea nu iartă, nu aşteaptă
Iubirea e crudă dar dreaptă.
Iartă-mă tu pentru iubirea noastră.
Atunci poate se va-ndupleca
Åži se va pogorî doar o clipă,
Clipă descântec,
Să mă îmbăt cu ea.

Romeo ÅŸi Julieta s-au rătăcit în noi.
Atât de greu văzurăm prea groaznica povară.
In râs ÅŸi veselie trăiam a noastră vară
InchiÅŸi într-o iubire, impreunaÅ£i, în doi.
Apoi căzu destinul, forÅ£aÅ£i în jug s-alegem
Cu inima plecată ÅŸi sufletul învins
Ne-am despărţit iubirea,
Iar zeii mândri, veseli s-au prăbuÅŸit din ceruri:
Te izgonesc Julieta
Adio, drag Romeo.
Scăpând a noastră viaţă de moarte prematură
Noi am uitat că duhul se poate ofili,
Căci fără de Romeo şi de a sa Julieta
Noi am rămas doar umbre a ce puteam a fi.

17 septembrie 1998

Aladine, Aladine
Sunt o lampă fermecată
Vino-ncet, mă înconjoară
Şi cu palma larg plecată
Mângâie-mi uÅŸor tot trupul.
Dă-te-n lături, grabnic, slobod
Şi te uită la minune:
Iese duhul meu grăbitul,
Să-ţi aducă răsăritul.
Aladin m-a mângâiat,
Palma largă şi-a plecat
Dar pe urma zăpăcit
M-a iubit ÅŸi n-a fugit.
Duhul meu înnourat
Ne-a surprins îmbraÅ£iÅŸaÅ£i
Şi-a uitat de răsărit.
Noapte fără de sfârÅŸit.

Mi-ai spus odată că
două iubiri mici
Nu fac una mare
Ele nu se însumează
Ci din contra se pierd.
De atunci mi-e mereu frică
Să iubesc puÅ£in, mic, înghesuit.
Aspir spre grandoare
Să iubesc o iubire mare.
Iartă-mă dacă nu te pot iubi.

Noi doi ne-am pierdut de iubire
Pornit-am pe alte cărări,
Cărări desparÅ£ite în pripă
Cărări izgonite din cer.
Din noi a rămas numai suflet
Sufletul nostru unit
Cuprinde-n sine-universul
Si caută ceva implinit.
Rămânem aicea doar carne
O clipa ce trece în vânt.
El îÅŸi aprinde eternul,
Creindu-ne un alt început.

Trăind cu mine-alături o altă-nfăţişare
Nu reuşesc, acuma, complet să ma despart
SfâÅŸiat îmi simt adâncul de frică, remuÅŸcare
Căci am trăit neantul pe care îl uram.
De-ar fi un mod anume să redevin eu însumi,
De-ar exista pe lume o taină să o spun
Neantul să dispară pe veci în colbul lumii
Iar eu în mine, singur, de-a pururi să rămân.

Iubirea începe cu un zâmbet ascuns
Iubirea începe cu o privire-adâncă
Două mâine ce se caută
Două inimi ce cântă.
E un mic joc la-început
E o glumă.
Dar vine o clipă ce tulbură totul
Åži cad impreună în vid.
Un trup prăbuşit de un trăznet
Iar altul arc într-un zbor.
Latenţă sublimă ce-nvăluie, arde
Rupe-un izvor, Å£âÅŸneÅŸte vie fierbinte
Stăpână, lumină ÅŸi strigăt
Săgeată, fântână,
DorinÅ£a în cercuri vibrează
Un ritm în furtuna, vânturi mătură sarea
Pe trupuri ce cântă-mpreună,
Alămuri şi tobe, săbii zăngăne vii
Se-mplântă în carnea iubirii
ZvâcneÅŸte durerea în zâmbet
Iubirea cuprinde, înneacă ÅŸi zboară
Curge sucul iubirii,
Curge noaptea din noi
Rămânem o coajă arzândă,
Coajă de aur de sori.

Iubire pasiune
Iubire râs
Iubire din suflet
Iubire prin trup
Iubire găsită, iubire pierdută
Iubire e poarta ce mi-o deschizi
Iubirea e veche, mereu alta nouă,
Iubirea ascunsă, iubirea văzută
Iubire curată, iubire căzută
Iubire secretă, iubire în doi
Vezi câtă iubire e între noi?

Iubirea porneÅŸte
orbeÅŸte
se leagă
se-ncheagă
se-avântă
se cantă
in doi
E doar între noi.

Îmi place să ma joc cu cuvintele tale
Să le folosesc altfel decât în ordinea lor
Ies propoziÅ£ii în care timpul se opreÅŸte grăbit
uitând să alunece între ieri ÅŸi azi
rămâne-ncremenit.
Atunci tu taci
Cu tăcerea ta nu ma pot juca.

Iubirea mea începe, începe cu fiecare clipă
A ta doar se sfârÅŸeÅŸte cu fiece minut
Trăim alte viteze
Eu merg înspre lumină
Tu îÅ£i trăieÅŸti prezentul
Gândind doar spre trecut.
Ne-am întâlnit odată,
Secundă peste lume
Ce-a explodat şi timpul şi spaţiul la un loc.
De atunci te caut amarnic
Zadarnică corvoadă
Din conu-mi de lumină tu ai plecat demult.

Eu pot zbura
Aripa dreaptă, cu cea stângă-mpreună
Mă menţin corect
Spre soare-ndreptat.
Eu pot zbura
Îmi lipseÅŸte doar o aripă
Cea care te ajuta să pluteşti spre lună.
Uneori îmi lipseÅŸte aripa stângă
Atunci cad în cercuri repezi
Åži cred că m-am împiedicat
Alteori cea dreaptă
Atuncea pur ÅŸi simplu mor
Dar mereu îmi lipseÅŸte aripa care mă împiedică
Să ajung la lună.

Poeziile mele nu spun nimic
Le scriu doar ca să te bucur pe tine.
Un joc de cuvinte
Un joc de-nceput.
Nu le înÅ£eleg întotdeauna sensul
Åži atunci, pentru mine, sensul lor
E că le citeşti tu.

Vibrez adânc în vioara tăcerii
Iubirea mă umple cu acorduri noi
Stăpână în spaÅ£iu dorinÅ£a se-aÅŸterne
Vibrează în mine
Vibrează în noi.
Mă îndoiesc de viaţă, de carne, de sânge
De pietre, de soare, de nori
Sunt doar ce simt
Prizonieră, stăpână.
Cuprinsă cuprid, mă înalÅ£
Apoi zbor.

Cheia sol e ca semnul crucii
Ţi-l faci ca să te poţi ruga.
Când vrei să solfegiezi
Trebuie să-ţi faci semnul muzicii
Åži muzica e a ta.

Să lupt pentru iubirea ta ca pentru viaţă
O suliţă, un drum ÅŸi mori de vânt
Eu zâmbetul mi l-am uscat pe faţă
E ascuÅ£it ÅŸi taie ca un gând.
Tu îmi aprinzi un foc pierdut în suflet,
Plecat pornesc ÅŸi iarăşi mă întorc
De câte ori iubirea se aprinde
De atâtea ori eu îmi promit să mor.

Cântece veÅŸnice, cântece de iubire
Vă aud seara înainte să-adorm
Iubirea îmi trece atunci peste suflet
Iubirea-mi adie de departe, uÅŸor.
Nu simt, e doar amintirea
Inima e tot la locul ei,
Doar mintea grabită îÅŸi deapănă firea
Adâncul ei slobod în vârtejuri mă-nghite
Nu sufăr, e doar amintirea
Labirint spre mine cel care am iubit ieri.

Iubire tandră cu ochi de fecioară
Iubire aprinsă cu gust de moarte
Ai dispărut într-o zi de toamnă.
Ai luat culorile ÅŸi crizantemele
Mi-ai ferecat bogăţiile:
Stropii de soare, stropii de luna
Picurii mari de voie buna.
Ai lăsat în loc doar dezolare
AÅŸtepare
Dar nu speranţă.
E vina mea, eu te-am izgonit.
Cât voi purta prin lume aceasta cruntă povară?

Patul matuÅŸii, magie înaltă
Dungi colorate în timpuri ascunse
Eu dorm, în sfârÅŸit încălzită
Tu râzi ÅŸi accepÅ£i
Uiţi programul, adormi
Magie înaltă
Sau poate-alchimie.

Mi-ai ferecat viata
Mi-ai încercuit destinul
Mi-ai smuls timpul
Mi-ai ocupat sufletul
Åži pe urma ai plecat.
Rătăcesc într-un labirint
Fără iesire, fără sperantă.
Trăind doar clipele ce-au fost
Bezna trupului meu
Nu mai primeste lumina.
Ma caut pe mine ÅŸi dau
Mereu, mereu, mereu tine.
Imaginea ta săpata în mine
Mă impiedică să mă mai găsesc.
Trebuia să-mi smulgi şi sufletul.
Poate fără el aş mai trai.

Nu vreau să te găsesc prea vinovat
De toată-această clipă
Ascunsă în păcat.
Că mi-ai rănit adânc imaginea iubirii.
AÅŸ vrea să pot păstra seninul început
Să-mi amintesc vulcanul ce-a ars în viaÅ£a noastră
Sa cânt, să plâng peste iubire
As vrea să-mi amintesc de fericire
Dar tot ce pot
E să încerc să iert.

"Sunt însesizabil în imanenţă" PAUL KLEE (epitaf)
Sunt imposibil de văzut dar prezent
Imposibil de atins dar coerent
Prin stropii de atomi
Răspândit dar nu învins.

Cuvântul a-nceput această lume
Cuvântul murmurat în taină-asupra,
Nu o explozie a pornit materia
Ci el vibrând a arcuit neantul.
Din dimensiuni pornite-n întuneric
Atomii anonimi arzându-ÅŸi focul
Materia ÅŸi-a creat o cale proprie
Din care a venit apoi lumina.
Atomi nauci şi fără importanţă
Ce-au zămislit materia şi lumina
Au strabatut aceeaÅŸi universul
Ca să rostească acum cuvântul ÅŸi în mine.

Iubirea mea e albă, zăpadă de pe munţi
AÅŸa aÅŸ vrea să fie cât vom trăi alături
Iubirea mea e roză atunci când mă săruÅ£i
Apoi se schimbă-n roÅŸu când îmi iubeÅŸti adâncul
Ca mierea aurie ÅŸi dulce tot ca ea
E neagră precum noaptea
Şi plină de mistere
E violetul spaimei
Ca ai putea pleca.
Albastră şi senină ca cerul dimineaţa.
E verde cum e frunza ascunsă de pădure
Åži plouă gri ÅŸi tristă când nu eÅŸti lângă mine
Ca să zvâcnească toată în amplu curcubeu
De cum apari tu soare al sufletului meu.

Am luat forma ta, Cerbule, ÅŸi am încătuÅŸat-o în timp
Am cerut voie apelor şi pădurilor
Apoi munÅ£ilor cei înalÅ£i ÅŸi genunilor.
Lăsa-ţi-mi cerbul să-l jertfesc
Să-i prind moartea în coroană.
Nu din patimă roşie, blestemată
Ci din nevoia curată
Lăsa-ţi-mi cerbul să-l jertfesc
Carnea lui o voi da copiilor
Cu pielea se va acoperi femeia
Iar coarnele le voi atârna de cer
Să ardă.
Mie îmi vor rămâne sufletul lui ÅŸi tristeÅ£ea
Voi fi puternic ca el, curajos ÅŸi blând
Voi bea apa pe înserat
Voi dormi pe înălÅ£imi în picioare
Îmi voi iubi caprioarele în soare.
Iar când timpul va veni
Ca el voi muri, falnic, împăunat.
Lăsa-ţi-mi cerbul să-l jertfesc.

Există-un singur mod în care poÅ£i să iei o viaţă
Daca-Å£i asumi întreaga ei povară
Si mori cu cel ucis
Ca să-l învii apoi în tine
Participând la lungul drum spre moarte îl însoÅ£eÅŸti
Îi curmi singurătatea
Åž-atunci când în sfârÅŸit ii este bine
Te întorci-n asta lume părăsit ÅŸi singur
Si doar tristeţea are un tovaraş
Si doar durerea ta se împreună.

Voi învăţa să mor în fiecare clipa
Ca să-mi aduc aminte că trăiesc.
Prin moarte să îmi curm durerea
Si bucuria vieţii s-o-mplinesc.
Voi învăţa un alt fel de-a trăi
Să preţuiesc secunda
Să îmi trăiesc prezentul
Şi să iubesc această lume
În fiecare atom
Să-i simt adânc prezenÅ£a
În legătura vie cu tot ce mă-nconjoară
Să simt pulsând în mine
Întregul infinit.

Am cutreierat universul căutându-te
L-am străbătut în lung ÅŸi-n lat
Căutându-te.
Zburam mereu tânăr
Avid să te găsesc
Fără să vad cum poÅ£i să te ascunzi atât de bine
Până când într-un târziu am înÅ£eles că
Nu spaÅ£iul era cel ce mă îndepărta de tine
Ci timpul.
M-am oprit, dar prea târziu
Ajunsesem în spaÅ£iul tau, atât de departe în timp.
Apoi în altă viaţă
Nu m-am mai lăsat înÅŸelat
Mi-am îngropat aripile, te-am aÅŸteptat
Umblând încet să nu tulbur vremea
Nu am putut să mai străbat spaţiul ce ne despărţea
Si te-am pierdut din nou.
Ar trebui să găsim o lume
O lume a noastră
Lume anume
Fără timp
Fără spaţiu
Sa ne înventăm acolo impreună
Ca să ne putem întâlni.

De ce stelele dispar în soare
De ce luna e doar una
De ce marea e cu sarea
De ce vântul cu pământul
De ce cerul cu misterul
De ce visul cu abisul
Åži iubirea cu durerea
De ce cântul cu descântul
Si visarea cu uitarea
De ce iubirea e în doi
De ce mă miÅŸc în spaÅ£iu
De ce privesc la cer
Atunci când simt că zbor
Åž-adânc pământul îl despic
Atunci când vreau să mor.

Fiecare număr e o dimensiune.
A unei lumi.
Aceasta e adevărata viaţă a numerelor toate.
AÅŸa apar ÅŸi treiul ÅŸi patru
AÅŸa îÅŸi defineÅŸte existenÅ£a infinitul
Iar ÅŸapte este poate cea mai stranie...
Incerc să ţi-o descriu dar mă săruţi
Grăbit de omeneasca alchimie
A dragostei ce-apare între noi
Crează doiul ca dublul unitar
Al lumii plane născută de iubire
Dar car-există pe vecie fără noi.
Vai, de iubirea noastră va muri
Prin moarte ea va face să apună
Fragilul doi
De asta alerg grabită către tine
Şi nu te las o clipă să dispari,
Salvez în fiecare clipă
O lume care-ncepe în chenar.

Intr-o zi mi-am imaginat
Ca inimile noastre nu mai pot bate-mpreună.
Mi-am smuls-o pe-a mea ÅŸi am plecat.
Greşeală fatală, greşeală finală.
Prin rana iubirii
Mi s-a scurs viaţa.

Ai creat lumea
Ca din greÅŸelile ei
Să te înÅ£elegi pe tine.
Suntem punctul tau exterior
Intrinsec prin creaţie
Din care privindu-te
Ai înÅ£eles cât te întinzi
În realităţi,
În virtual.
Desfăşurând punctul atemporal în spaÅ£iu
Ai creat timpul şi dorinţa
Care arzând împreună
Au devenit om.
Ne-ai dat iluzia separării
Ca să aspirăm vieÅ£i întregi la tine.
Ne-ai dat păcatul, suferinţa.
Fragili, nesiguri, temători
Iubim in schimb
Åži ne sfidam moartea
În fiecare clipă
Suntem, oare, aÅŸa cum ne-ai imaginat?
Sau pentru că-am izbucnit din tine
Åži-am luat în noi scânteia ta
Depăşim scopul creaţiei
Asemuindu-ne prea mult
Ca să mai aibă sens să înÅ£elegi ceva.

Abia acum când lucrurile încep să se clarifice
Abia acum când încep să respir
Să-mi urmeze calea pe care credeam că am pierdut-o, abia acum te regăsesc.
Te pierdusem.
Undeva între trecut ÅŸi prezent există un timp al nimănui unde te poÅ£i pierde.
Tu sau amintirile sau oamenii care te înconjoară
Groapă atemporală care distruge dimensiunile vieţii.
AÅŸ putea întreba unde eÅŸti. Ce faci.
Dar acum că te-am regăsit ÅŸtiu răspunsul la toate întrebările acestea. Esti aici în mine.
Copie a amintirilor mele, copie a ta, originalul meu final.
Am învăţat să mă joc cu nefiinÅ£a ta,
Să mă înconjor cu ea ca ÅŸi cu o mantie nevazută
Dar prezentă în simÅ£urile mele,
Plutind peste fiinÅ£a mea de carne, înfiorând-o.
Carnea mea obosită te regăseşte.
Timpul pot însă să-l aleg eu. Te mai iubesc.
Nu pe cel de acum, nici măcar pe cel de altă dat'
Iubesc pe cel din mine.
Făcut dar nu născut.

Iubeşte-mă nebunule,
Iubeşte-mă cum nu m-ai mai iubit.
Amestecă-mă-n mare
Acopere-mă cu sare şi nisip.
Şi lasă dragostea să doară
Să se consume ca un soare-arzând.
Să curgă, să vibreze
Fă dragoste curată
Åž-apoi, te rog, înnoureaz-o toată
Cu patimă şi noapte
Åži-un pic de înfinit.
Åži fii al meu acum, aicea,
Desprins de-al tău trecut
Şi fără viitor
O unică secundă
Ce-şi caută al său zbor.
Sărută-mă iubite
Cum nu m-ai sărutat
Cu gust adânc de alge
Åži urme de pacat.
Nu-mi cere toată viaţa
Trăieşte-acest prezent
In el suntem alaturi
Apoi murim în el.

Nu ÅŸtiu câte ceruri mai sunt până sus
Nu ÅŸtiu câÅ£i Arhangheli am văzut în cale
Mă întreb de-acesta este începutul
Sau dacă din contră am atins sfârÅŸitul.
Dar atâta pace si înÅ£elepciune
Atâta lumină ÅŸi atâta duh
Nu-mi aduc aminte să mai fi simţit
De aceea Doamne, te rog, fă-o minune
Lasă-ţi ochii-n mine, lasă-mă aici.

Când voi reuÅŸi să trăiesc în afara timpului
Nu nemuritoare ci atemporală
Sunt sigură că voi descoperi
Alte dimensiuni înfăşurate-n mine
În care nu mă voi pierde ci regăsi.
Dar carnea mă impiedică să uit de timp
Aceeaşi carne care-mi dă iubirea
Iubirea e o altă cale.
Pe care să o aleg?

Hai, du-mă la Veneţia.
Veneţia iarna, ascunsă,
Veneţia nepătrunsă
DeÅŸartul meu oraÅŸ
Cu soare fantomatic
Intensul meu oraÅŸ
Prin ceţuri aburinde
Se-nalţă singuratic,
Mirosul tău de alge şi dragoste şi moarte
Şi apa ce pătrunde prin zidurile-nalte
VeneÅ£ia măştilor râzânde
Ce picură tristeţe şi durere
E loc de-ntâlnire
Iubirii care piere.
Si fă ce-ţi cere apa
Ascunde-mi chipul într-o mască
Crează-mă din noapte, palate şi iubire
Åži înventează-mi trupul
Şi dă-mi un nume nou
S-apoi îmi schimba masca
Odata ÅŸi-nc-o data
Iubeşte-ma-n lagună
IubeÅŸte-ma-n palate
In ritmul apei lâncezi
In ritmurile verzi,
Ascunde-mă în ceÅ£uri, în rochiile-nfoiate
Ci lasă doar un zgomot să ne patrundă-ncet
E sunetul Veneţiei iarna
De ape ce se taie
Sub clopote solemne.